Ultimul infinit

În seara aia lumânarea ardea ciudat. Şi ceaiul avea gust amărui. Se simţea ca atunci când şi-a pierdut toţi prietenii şi pisica aia neagră a lui s-a aruncat în faţa maşinii intenţionat. Horia vorbea întruna şi venise de la şcoala mai trist ca niciodată. Da, de obicei nu are nimic, de fapt niciodata nu are nimic. E mult prea mic şi rupt de realitate. O realitate care se pare că devine ficţiune.

Întrerupse cina şi ieşi. Nu se simţea bine, sunetul ăla abia sesizabil îl neliniştea. De fapt visase ceva cu o seară înainte şi el credea în vise. Visase că o pasăre phoenix îi ajunsese cel mai bun prieten prin diferite mijloace ciudate. De fapt se lăsase condus de nevoia de a avea prieteni. Şi pasărea aia însemna totul pentru el. De exemplu, şi-a rupt un deget şi a avut nevoie de cineva care să-i cureţe coaja de la ou. Sau atunci când musca nu-l lăsa să citească, pasărea stătea lânga el şi-i purta de grijă. Sau când a trebuit să taie copacul.

Stătea acum pe buturuga aia, singur cuc. Îşi auzea încă băiatul cum vorbeşte încontinuu dar nu vroia să-l oprească. Steaua la care se uita…era, era a lui. Simţea asta. Dar nu, nu vroia să creadă. De fapt, în infinitul ăla de stele putea oricare să fie a lui. Puteau fi toate. În locul ăla rupt de lume, totul era posibil. Se ridică şi merse mai departe. În întunericul ăla mirobolant, înainta încet. Mergea spre pădure, sufocat de gânduri. Se întinse, privind din nou la aceeaşi stea despre care credea că e a lui.

Un strop de ploaie i se prelinse pe nas. Ploua şi ploua chiar tare. Începuse să conştientizeze faptul că se afla într-o situaţie dificilă. Nimic nu era întâmplător iar el se simţea închis, un singur pas îi era suficient să înnebunească.

Şi tunetul ăla…urmat de fulger. Şi flăcările alea. În infinitul ăla. Singura porţiune de pământ pe care a vazut-o toata viaţa era acum cenuşă.

Spuneam că un singur pas şi…