Cum? Era perfect. Păi pentru că eram acolo, sus, acolo unde nimeni nu ajunge. Eram fericită, relaxată, împlinită, iubită. Soarele. Era mereu acolo pentru mine. Mă sfătuia, mă încălzea, mă lua în braţe. Acolo sus, aproape de paradis, cât mai aproape de paradis, din ce în ce mai aproape de paradis. Mă înălţam, nu-mi ajungea fericirea, nu mă mulţumeam cu perfecţiunea. Şi aveam un nor. Şi era al meu şi făceam ce vroiam cu el. Depindeau de mine. Şi plouam.. din ce în ce mai tare, din ce în ce mai dureros, cât mai des, cât mai apăsător. Pentru că soarele era al meu şi îl pierdeam. Aşa că trebuia să arăt că pot şi că nu mă poate atinge şi că eu fac totul. Şi curgea egoism, ironie, neîncredere. Gânduri rele, vorbe nepotrivite, cuvinte de neînţeles.
Dar nu, tot ce-i frumos trece repede. Aşa că perfecţiunea mea a dispărut. Poate că şi Soarele se săturase de mine, poate că şi norişorul meu se săturase de mine, poate că durerea celor ce simţeau ploaia a fost mai puternică. Aşa că am căzut. Simplu, încet pentru ca speranţa să nu moară repede, pentru ca gândurile şi teama să nu se încheie.
Şi poate că acolo sus va urca cineva. Cineva care mă va ploua cu resentimente, cineva care va şti ce sunt şi cum sunt. Şi va şti exact unde să lovească.
Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.
