Norişorul meu de ploaie.

Cum? Era perfect. Păi pentru că eram acolo, sus, acolo unde nimeni nu ajunge. Eram fericită, relaxată, împlinită, iubită. Soarele. Era mereu acolo pentru mine. Mă sfătuia, mă încălzea, mă lua în braţe. Acolo sus, aproape de paradis, cât mai aproape de paradis, din ce în ce mai aproape de paradis. Mă înălţam, nu-mi ajungea fericirea, nu mă mulţumeam cu perfecţiunea. Şi aveam un nor. Şi era al meu şi făceam ce vroiam cu el. Depindeau de mine. Şi plouam.. din ce în ce mai tare, din ce în ce mai dureros, cât mai des, cât mai apăsător. Pentru că soarele era al meu şi îl pierdeam. Aşa că trebuia să arăt că pot şi că nu mă poate atinge şi că eu fac totul.  Şi curgea egoism, ironie, neîncredere. Gânduri rele, vorbe nepotrivite, cuvinte de neînţeles.

Dar nu, tot ce-i frumos trece repede. Aşa că perfecţiunea mea a dispărut. Poate că şi Soarele se săturase de mine, poate că şi norişorul meu se săturase de mine, poate că durerea celor ce simţeau ploaia a fost mai puternică. Aşa că am căzut. Simplu, încet pentru ca speranţa să nu moară repede, pentru ca gândurile şi teama să nu se încheie.

Şi poate că acolo sus va urca cineva. Cineva care mă va ploua cu resentimente, cineva care va şti ce sunt şi cum sunt. Şi va şti exact unde să lovească.

Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.

Mă gândesc că a avea un blog nu înseamnă a-ţi aştepta inspiraţia pentru o frumoasă poveste (not). Se pare că, ulterior, a avea un blog e acelaşi lucru cu a avea un jurnal. Cum toată lumea se adaptează.. asta o să fac şi eu. Sau poate aşa a fost mereu şi sunt eu retardată. (aici urmează lucrurile de genul “da, aşa e” sau “uau, ce descoperire!” ). Lăsând asta la o parte şi sperând la mai multe articole în jurnalul pe blogul meu am ajuns la concluzia că merită să scriu şi eu ceva că tot am trecut prin multe în ultima vreme.

Pentru început vreau să le mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături la frumoasa vârsta de 18 ani  (mulţumirile se vroiau în scris, tot pe blog, publicate pe 18 iunie 2009, dar s-au lasat aşteptate).

Apoi, probabil ştiţi şi bănuiţi mare parte dintre voi de ce, ţin să-i mulţumesc celui care mi-a făcut vara anului 2009 cea mai frumoasă din viaţa mea.

Ulterior, sfârsitul vacanţei, câteva zile la mare (şi eu, ca tot românu’), câteva zile prin sudul ţării (nu e nevoie de explicaţii pentru mulţi dintre voi) mi-au umplut ultimele zile momente de vacanţă.

Şcoala. Ştiam că împlinind 18 ani şi absolvind cu succes clasa a XI-a voi deveni conştientă de faptul că urmeaza un an greu dar, totuşi, mă aşteptam la mai mult din partea mea. Se pare că am trait un imens gol în stomac în data de 14 septembrie 2009, ora 8.50 cu aproximaţie, întrucât visul neaşteptatul nu s-a lăsat aşteptat. Ca să nu mai aberez (ştiu că şi aici unii dintre puţinii cititori vor comenta ceva de genul “era şi cazul”) ţin să menţionez că multpreafrumoasa clasă a XII-a a avut un început promiţător. Pentru mine. Nu că ar fi trecut mai mult de o săptămână din acest an şcolar dar simt nevoia să explic ce senzaţie de babă viitoare absolventă şi cu puţin noroc studentă la academie sunt. Frumos este că toţi profesorii şi-au păstrat simţul umorului şi părerea bună despre noi. Început promiţător din alt punct de vedere şi totodată un semn de întrebare pentru mine ar fi faptul că majoritatea profesorilor au apelat la noi pentru activităţile de zilele liceului (sfârşitul lui noiembrie din ce îmi amintesc eu) care se preconizează a dura o săptămână  (uau, o săptămână întreagă activităţi 8-> vacanţă pentru mulţi probabil). Ar mai fi detalii importante pentru mine gen prima arătare (a se citi profesor) pe care am văzut-o a fost ghici cine. vă spun doar “probabil, fetiţă” din spirit de persoană precaută. Sau descurajările pe care le-am primit în privinţa alegerii viitorului meu. A urmat o serie de dezamăgiri, nu mari, dar din partea unor persoane la care nu mă aşteptam. Acum se pare că pot vorbi totuşi de o săptâmană lejeră, recuperând însutit orele de analiză pierdute în ultimele două săptâmâni de clasa a XI-a. Ţin să anunţ în scris că exclamaţiile de genul “echipa şcolii” din orele de sport pot fi anulate întrucât participarea la competiţii şi acest sport în sine va fi un vis pâna după admitere [exceptând orele propriu-zise, dar ăla sigur nu se poate numi volei]. Cam atât.

Preventiv, vă anunţ că probabil revin peste uimitor de mult timp.

Moartea

nu acceptă bun simţ.

nu acceptă încredere.

nu acceptă gânduri, vise, visuri.

nu acceptă miracole, nu visează.

nu se bucură pentru prieteni, nu le simte tristeţea, nu îi înţelege.

nu te ajută, nu te sfătuieşte, nu îţi acceptă sfaturile.

nu aude când o strigi, nu e mereu cu tine, nu are încredere în tine.

nu-ţi simte căldura braţelor, frumuseţea cuvintelor dulci.

nu spune poveşti, nu-i place să fie copil, nu ţipă.

nu îi e dor.

nu îşi doreşte să fie lângă tine.

nu te întreabă dacă eşti bine sau fericit.

nu-ţi ascultă vocea, nu are sensibilitatea pe care o vrei.

nu se intimidează de prezenţa ta.

nu te dezamăgeşte, nu-i pasă.

Şi cu toate astea e capabilă să-ţi ia totul exact atunci când vrea, când tu te bucuri de toate lucrurile frumoase, e capabilă să facă o mulţime de oameni să sufere în timp ce tu rămâi fără nimic. Distruge totul.

Scrisoare. Cadou. 9 iulie 2009.

E ca atunci când găseşti piesa de puzzle pe care ai pierdut-o cu puţin timp în urmă. Şi ştiai că o să mai pierzi multe, din acelaşi puzzle. Dar niciodata aceeaşi piesă. Dar acum ştiai că e ultima pe care o pierzi şi când o găseşti vei şti exact că e cea mai importantă. E ca atunci când cu ajutorul valurilor, reuşeşti să ridici cel mai frumos castel de nisip pe care l-ai văzut vreodată. E ca atunci când îţi aduci aminte de copilărie, de cum jucai şotron, cum alergai, cum iubeai, inconştient de viitor şi viaţă. Nu te interesa lumea, nimic din ce spuneau alţii, totul era al tău, erai mereu stăpân pe tine şi mereu fericit şi jucăuş. E ca atunci când te uiţi la stele şi vezi o acadea, o îngheţată, o umbrelă colorată, un porcuşor de guineea, o chitară, sau orice lucru pe care ţi-l doreşti. Pentru că e mereu al tău şi-ţi poţi dori orice, nimeni nu ştie, nimeni nu vede dar tu eşti fericit că îl ai. Exact acolo lângă lună se mută stelele realizând chipul ei, un chip pătrunzător care te face să realizezi cât de mult o iubeşti şi cât de mult ai nevoie de ea. E ca atunci când priveşti apusul şi toate amintirile te incomodează, bulversează dar îţi dau o satisfacţie nemărginită. E ca atunci când visezi, visezi totul, visezi să ai totul, totul însemnând ea şi nimic mai mult. Ca atunci când toate poveştile au un final fericit, toate poveştile pe care le asculţi îţi plac, toate poveştile pe care le spui au legatură cu tine, totul se întâmplă, visele devin realitate, poveştile şi finalurile sunt acolo, le vezi, le simţi şi la sfârsit le trăieşti.

Te iubesc. Te iubesc pentru că eşti tu, pentru că de câte ori spun tu mă gândesc la imperfecţiunea care te face perfect pentru mine, la faptul că însemni totul pentru mine, pentru că de multe ori mi-am pus problema dacă te iubesc mai mult decat pe proprii părinţi, pentru că realizez cu fiecare minut care trece că meriţi, meriţi totul, că te iubesc tot mai mult, că fără tine nu aş rezista. Că acea parte din mine pe care o compui este cea mai importanta şi poate pentru că tot ce mă priveşte şi mă face fericită se învârte în jurul tău. Eşti tot, eşti totul pentru mine.

Visând

Pentru că te visezi mereu în braţele lui. Pentru că mereu e drăguţ, pentru că nu e perfect, perfecţiunea creează indispoziţii şi îndoieli. Pentru că e simpatic, pentru că e mereu acolo. Pentru că e orgolios, modest, penibil [a nu se interpreta greşit, dacă se vor lămuriri, cereţi.]. Pentru că visezi. Visezi că te plimbi într-un parc imens unde de fiecare dată o băncuţă mică apare atunci când vreţi să vă aşezaţi. Că florile zâmbesc inocent când văd fericirea de pe chipul vostru. Visezi că pe soare îi citeşti numele, că luna râde de râsul lui, că buchetul de stele pe care i-l poţi oferi o să-l facă nemuritor, că marea se desface în exact 17 bucăţi pentru că aşa îţi place ţie, pentru că există mereu un fond sonor alcătuit din sunetele unui pian pentru că aşa îi place lui. Pentru că visezi să zbori până la Peter Pan şi să trăieşti acolo cu el, să te uiti la petalele florilor şi să vezi ce face el în momentul ăla.

Pentru că visezi să îi zâmbeşti şi să i se înmoaie picioarele, să dai din ploape şi să-l îndulceşti, să te uiti la el şi să ştie ce gândesti. Să speri că o să te înţeleagă, să speri că va fi mereu cu tine, să fii conştientă că fericirea înseamnă sacrificiu, să îl iubesti, să îl ierţi, să te ierte, să te iubească, să nu concepi viaţa fără el, să îi citeşti dragostea în ochi, să fie parte din tine, partea  fără de care nu poţi să trăieşti. Să visezi să fii o viaţă întreagă undeva exact atunci când magicul apare.

Ultimul infinit

În seara aia lumânarea ardea ciudat. Şi ceaiul avea gust amărui. Se simţea ca atunci când şi-a pierdut toţi prietenii şi pisica aia neagră a lui s-a aruncat în faţa maşinii intenţionat. Horia vorbea întruna şi venise de la şcoala mai trist ca niciodată. Da, de obicei nu are nimic, de fapt niciodata nu are nimic. E mult prea mic şi rupt de realitate. O realitate care se pare că devine ficţiune.

Întrerupse cina şi ieşi. Nu se simţea bine, sunetul ăla abia sesizabil îl neliniştea. De fapt visase ceva cu o seară înainte şi el credea în vise. Visase că o pasăre phoenix îi ajunsese cel mai bun prieten prin diferite mijloace ciudate. De fapt se lăsase condus de nevoia de a avea prieteni. Şi pasărea aia însemna totul pentru el. De exemplu, şi-a rupt un deget şi a avut nevoie de cineva care să-i cureţe coaja de la ou. Sau atunci când musca nu-l lăsa să citească, pasărea stătea lânga el şi-i purta de grijă. Sau când a trebuit să taie copacul.

Stătea acum pe buturuga aia, singur cuc. Îşi auzea încă băiatul cum vorbeşte încontinuu dar nu vroia să-l oprească. Steaua la care se uita…era, era a lui. Simţea asta. Dar nu, nu vroia să creadă. De fapt, în infinitul ăla de stele putea oricare să fie a lui. Puteau fi toate. În locul ăla rupt de lume, totul era posibil. Se ridică şi merse mai departe. În întunericul ăla mirobolant, înainta încet. Mergea spre pădure, sufocat de gânduri. Se întinse, privind din nou la aceeaşi stea despre care credea că e a lui.

Un strop de ploaie i se prelinse pe nas. Ploua şi ploua chiar tare. Începuse să conştientizeze faptul că se afla într-o situaţie dificilă. Nimic nu era întâmplător iar el se simţea închis, un singur pas îi era suficient să înnebunească.

Şi tunetul ăla…urmat de fulger. Şi flăcările alea. În infinitul ăla. Singura porţiune de pământ pe care a vazut-o toata viaţa era acum cenuşă.

Spuneam că un singur pas şi…

ne-am distrat ieri :))

Bun, la mine nu e nicio cacofonie..so..am fost ieri cu ioana la patinoar. Şi. Şi…aa..da…nu a fost cel mai palpitant patinoar din viaţa ei..asta..a mea.. a noastra bine. Ok, ne-au îngheţat şi creierii şi tot. Ioana era să cadă [da, ştiu scrie şi pe blogul tău asta] dupa ce amândouă ne lăudaserăm că n-am căzut niciodată de când s-a construit patinoar în Piatra. Mda..şi când Ioana a simţit că degetele ei sunt la un minut de degerare ) a zis “STOP!!!”. Toată lumea s-a oprit şi a făcut un culoar şi ea a trecut ca o zână… şi a ieşit.

Am băut o ciocolată caldă, fierbinte de fapt, dintr-un pahar albastru de unică folosinţă, care mai avea puţin şi se topea în mâna mea. Nvm.

În drum spre casă am trecut pe la închirieri dvd-uri, nu de alta da’ ca să-l împac pe tata că eram certaţi când am plecat de acasă. [nu contează că n-a avut niciun efect]. Aşa, la 2 filme îmi dă unul gratis şi am luat unul puţin psihologic. daaaaaaa, urmeaza să văd pe la 1 cât de puţin psihologic e.

Aşa…undeva în faţă la farmacia aia a lu [mereu uit cum îl cheamă] mă rog, undeva în faţă la ceahlău trec 3 tipi pe lângă noi. discuţia o vedeţi la ioana pe blog, nu mă obosesc să scriu aici atâta lucru nesemnificativ. cert e că a dat o replică foarte inteligentă pt care am lăudat-o tot drumul. adică nu tot, jumate din el că mai apoi a început ea sa se laude. Aşa…

Ar mai fi şi altele de povestit de pe la patinoar dar sunt amănunte. AMĂNUNTE , vlad…da?!

Timpul

Timpul este cel care este şi dacă nu faci ce trebuie când trebuie…la revedere. [Mihai Obreja]

Timpul este un copil care se joacă! [n-am găsit autor dar e genială definiţia]

Timpul există pentru ca lucrurile să nu se petreacă în acelaşi timp. [Albert Einstein]

Timpul e o fiară care are nesfârşita răbdare de a înghiţi totul. [Octavian Paler]

Timpul este un surogat metafizic al mării. [Emil Cioran]

Timpul este materia din care este formată viaţa. [Benjamin Franklin]

Timpul este focul în care ne ardem existenţa. [Friedrich Nietzsche]

Timpul este cel mai bun profesor. Din păcate, el îşi omoară toţi elevii. [Hector Berlioz]

Adevăratul timp este un punct care se numeşte “acum”, înţepat de o infinitate de drepte care se numesc alegeri în viaţă. [Gyuri Pascu]

Timpul este modalitatea naturii de a face ca să nu se întâmple toate deodată. [Woody Allen]

Timpul este o valoare de sentiment – pentru unii trece prea repede, pentru alţii prea încet. [George Calinescu]

Timpul este singurul drum cu sens unic, de la cap la coadă. [Kazimierz Matan]

Timpul este un hoţ nemilos care ne deposedează de eul nostru precedent. Pierdem atât din viaţă cât şi din moarte. [Forsythe Hailey]

Durata unui minut depinde de poziţia ta faţă de uşa de la baie. [Edward A. Murphy]

Cea mai mare iluzie a omului este că timpul trece. Timpul este ţărmul – noi trecem şi el pare că merge. [Antoine de Rivarol]

Nu vrea să-mi răspundă grăbita secundă, iar inima bate secundele toate. [Ionuţ Caragea]

Orice deschidere de pleoape năruie castelul de nisip ridicat în clepsidră. [Ionuţ Caragea]

Nu credeam că ridurile sunt autostrăzi pentru timp. [Ionuţ Caragea]

Fiecare zi e o clonă nereuşită a celei de ieri. [Ionuţ Caragea]

Pierzi în viaţă ani şi la moarte cerşeşti o clipă. [Nicolae Iorga]

Împărţind timpul, omul a descoperit că el curge ireparabil. A observat că “azi” devine “ieri” şi că umbra copacilor se alungeşte spre asfinţit. În clipa aceea a devenit melancolic şi a descoperit regretul. Dar era prea târziu. [Octavian Paler]

BestFriends

Aşa schimbătoare, tută, irascibilă, dusă, plictisitoare, enervantă, stresantă, nesociabilă am reuşit “să culeg” câţiva “cei mai buni prieteni”.

Ioana

• pentru că atunci când îmi vine să plâng tu eşti cea care ma ascultă şi mă face să râd.
• pentru că am învăţat să îţi suport crizele adolescenţei.
• pentru că facem proiecte la bio împreună.
• pentru că mergem împreună acasă.
• pentru că râdem împreună de oameni nesemnificativi şi chestii nesemnificative.
• pentru că îmi face plăcere să te pup.
• pentru că dimineaţa când mă întâlnesc cu tine am un chef nebun să te îmbrăţisez.
• pentru că după orice frază rostită de mine, adevărată sau falsă, trebuie să vină o completare din partea ta, pentru că mereu e loc de mai bine.
• pentru că ai nişte teorii ciudate, pentru că nu te mai opreşti atunci când vorbeşti; “ţipă, urlă, dă din coate, aşa le obţii pe toate”.

ştiu că ţi-ar plăcea să urmeze “pentru că eşti nebună”, ştiu că îţi place să îi faci pe oameni să creadă asta. dar eu te iubesc fără nebunia ta, pentru că dacă am nevoie de nebuni în preajmă apelez la…altcineva

ALinush

• pentru că e mică şi inocentă şi numai eu ştiu ce pervers gândeşte >:)
• pentru că aproape de fiecare dată când am nevoie de ea, mă ajută.
• pentru că dacă vreau să merg undeva şi n-am cu cine, Alinush e mereu acolo. Sau aici.
• pentru că are aşa multe perechi de papuci încât ar putea să îşi deschidă un magazin.
• pentru că atunci când râde, râd şi eu de râsu’ ei şi mă opresc de-abia după ce mă culc.
• pentru că e slabă.
• şi înaltă.
• pentru că mereu îi zic să se mute la parter şi nu vrea.
• pentru că o iubesc şi mă iubeşte.

dudu [da, cu d mic]

• pentru că râde non stop şi nu e niciodată supărat.
• pentru că e înalt.
• pentru că ne întâlnim rar şi atunci depănăm amintiri şi râdem împreună.
• pentru că mă cunoaşte cel mai bine şi îmi ştie cel mai mare secret.
• pentru că e încrezut şi plin de el şi deştept şi perspicace.
• pentru că nu ne mai certăm de 2 ori pe săptămână ca în vremurile bune.
• pentru că ştie când e ziua mea.
• pentru că merită mai mult decât oricine din partea mea.
• pentru că n-o să-l uit niciodată.

Adi

[puţine de spus]

• pentru că a venit vremea să te cunosc.
• pentru că eşti comic.
• pentru că râzi mereu, deşi puţini ştiu ce simţi atunci când râzi.
• pentru că zâmbeşti atunci când trebuie.
• pentru că eşti sensibil.
• pentru că eşti misterios, unic şi mă faci mereu să zâmbesc.
• pentru că nu te deranjează să-ţi spun că am vazut pe stradă un nene bătrân bătrân cu pulover ca al tău, sau că îţi stă rău părul.
• pentru că m-ai iertat că ţi-am rupt tenişii. [baaaascheţi, pardon]
• pentru că nu te deranjează să-mi spui că-mi stă rău părul.
• pentru că te dai mare că dansezi şi nu îţi place să fii modest.
• pentru că te-ai deranjat un semestru întreg să mă ajuţi la chimie şi am reusit să iau 5 în test.
• pentru că eşti tu.

tsgeo [ >:D< ]

• pentru că ştiu multe despre tine.
• pentru că mă înţelegi şi mă ajuţi şi pot apela mereu la tine.
• pentră că eşti ’soţul” meu.
• pentru că scrii frumos.
• pentru că iubeşti, pentru că mă iubeşti.
• pentru că râdem împreună, bârfim împreună.
• pentru că îţi place Bacovia.
• pentru că ai ochi frumoşi.
• pentru că am învăţat multe de la tine.
• pentru că ai ceva cu homosexualii.
• pentru că vorbeşti urât şi fumezi. [era secret?:-s]
• pentru că te iubesc.

The best day ever :))

6 fără un sfert: “you’ve got the sweetest ass in the world”

6 fără 10: idem

6 fix: idem:

“Ar fi cazul să mă dau jos din pat.”
Ce vis fain [8->].

Aşa, mă spăl, mă îmbrac, îmi pregătesc echipamentul [pe care mai târziu realizez că l-am uitat acasă (scuzaţi proasta concordanţă a timpurilor dar e vineri şi la mine)], mănânc şi plec.

Mă întâlnesc cu Ioana.

- Nu ziceai că vii în fustă?

- Ba da…da`…

- Da` ce?

- Nimic.

- Ţi-ai învăţat la bio?

- Mi-am citit din carte…

- Şi eu mi-am învăţat pentru data trecută [plecasem toata clasa], acu nu mai ştiu nimic.

Ajungem la şcoală, ne plimbăm până la laborator degeaba, ajungând la concluzia că trebuie să facem ora în clasaă Am scris nişte definiţii, am ascultat nişte muzică şi mi-am găsit un nou hobby pentru următoarele două ore. Nu vă zic care e că …n-am chef . A urmat fizica la care, întamplător, am reuşit să ţin firul doar primul sfert de oră. La română mi-am continuat hobby-ul [:x], după care, mai pe la sfarsitul orei, a apărut un nou subiect de discutie în clasă. Idiot. Stupid chiar.

Daca vă interesează, întrebaţi-l pe Octav, sau chiar pe Ela. E interesant dar panaramă se face pe orice subiect la noi in clasă.

La religie în primul sfert de oră am învăţat sensurile cuvântului “stricată”. De ce? are legatură cu ce s-a întâmplat în ora de română.

FCCs : nimic special: mess, haifaiv, clopoţel [:))] şi staaaat degeaba.

La mate m-am mai dezmorţit deşi între 12 şi 1 e prânzul iar eu muream de foame şi cu toate astea am ştiut cât e limita din 1 pe n pătrat minus 1 pe 2 totu` la n .

A urmat mult aşteptatul test la bio. Damn. N-am scris mare lucru, evident, mai mult de 7 n-am avut decat o singură dată, accidental. Partea buna e că am câştigat pariul cu Victor care ieri ţinea morţiş să mă convingă că nu dăm test la bio. Na >:P . M-am scos cu o îngheţată [8->].

De ce ‘the best day ever’?

Pentru că între orele 14 şi 16 am fost la antrenament şi m-am simtit extraordinar de bine. Ca niciodată.

Asta înseamnă o zi frumoasă, să te simţi bine.